Category Archives: Pomicultura

Lucrari in pepiniera dupa altoire

Scoala de pomi reprezinta sectorul principal al pepinierei pomicole in care se planteaza portaltoii (obtinuti din seminte, marcote sau butasi inradacinati de un an), se altoiesc si se cresc viitorii pomi altoiti pana la livrare.

Procesul tehnologic dureaza 2 sau 3 ani, fiecare an (sola) primind denumirea de ,,camp", respectiv;

campul I – in care se planteaza portaltoii – campul de altoire; campul II – in care cresc altoii – campul de crestere; campul III – de formare a coroanei.

Deoarece pomii nu se cultiva dupa ei insisi, campul scolii de pomi se incadreaza intr-un asolament de 6-8 ani astfel: 1 – camp; 2 – camp;3 – cereale paioase;4 – trifoi an I;5-trifoi an II; 6 – trifoi an III

Infiintarea si lucrarile de ingrijire in campul I.

Pregatirea terenului se realizeaza prin:

– desfiintarea culturii anterioare (15-25 iulie);

– fertilizarea cu 40-50 t/ha gunoi de grajd, 60-80 P2O5, 60-100 K2O;

– tratamente de combatere a bolilor si daunatorilor si dezinsectia;

– desfundarea solului la 60 cm adancime.

Pregatirea terenului trebuie sa se incheie pana la 15 august, iar pana toamna tarziu terenul se mentine curat de buruieni si se marunteste cu grapa cu discuri.

Infiintarea campului I se poate face toamna sau primavara prin trei metode:

– plantarea puietilor produsi in scoala de puieti;

– plantarea puietilor produsi in ghivece;
– semanat direct.

Infiintarea campului I cu puieti, marcote sau butusi de un an Plantarea se face de regula primavara devrerae si presupune marcarea

randurilor, fasonarea materialului saditor si plantarea propriu-zisa.

Stabilirea distantelor de plantare din campul I se face conforn

recomandarilor rezultate din activitatile de cercetare.

Infiintarea campului I cu puieti produsi la ghivece

Este o metoda care permite scurtarea timpului de producere a pomilor altoiti cu un an, prin excluderea scolii de puieti si cresterea procentului de altoire la unele specii (par, cires, visin) la care altoirea pe lemn mai vechi da rezultate mai slabe.

Plantarea se face intre 15 mai – 15 iunie, in gropi sau pe rigole deschise mecanizat.

Indiferent de metoda, balotul de pamant trebuie sa ramana intact, solul trebuie bine strans langa puiet, facandu~se obligatoriu o irigare si un tratament fitosanitar, iar cand puietii au inaltimea de 15-20 cm se face o

usoara bilonare pentru evitarea aparitiei anticipatilor si pentru mentinerea turgescentei in zona de altoire.

Prin aceasta metoda se obtin puieti cu sistem radicular mai ramificat si care au o prindere mai buna la altoire.

Infiintarea campului I prin semanat direct

Da rezultate bune la speciile pomicole cu ritm rapid de crestere, care sunt capabile sa atinga grosimi optime de altoire pana in luna august (piersic, cais, corcodus, prun), totusi randamentul de pomi altoiti este mai scazut iar neuniformitatea materialului este mai mare,

In zonele cu soluri usoare si unde de regula cad precipitatii sub forma de zapada semanatul se realizeaza toamna, sau primavara daca unitatea dispune de seminte incoltite, in urma procesului de postmaturatie.

Semanatul se realizeaza la distantele stabilite, in rigole deschise de-a lungul cablurilor de marcare, utilizand 2-3 samburi neincoltiti sau 1-2 samburi incoltiti. Se pot semana, de asemenea, plante indicatoare (salata, ridichi de luna etc.), dupa care se inchid rigolele.

Dupa rasarire, cand puietii au aproximativ 15 cm inaltime, se alege cel mai viguros, iar ceilalti (daca exista) se taie la nivelul solului, urmand a se realiza bilonarea puietilor pana la altoire.

Principalul neajuns ai acestei metode consta in faptul ca se obtin pomi cu sistem radicular slab ramificat, avand astfel o prindere mai greoaie in plantatie.

Lucrarile de ingrijire in campul I constau in:

– 6-7 prasile manuale si mecanizate care sa mentina solul afanat si
curat de buruieni;

– fertilizarea suplimentara cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu aplicat
in doua reprize, intre 10-25 iunie, cand cresterea portaltoilor este mai intensa;

– tratamentele fitosanitare se fac la avertizare sau acoperire (in
general 8-14 tratamente), in functie de specie si gradul de infestare cu boli si daunatori.

Altoirea este cea mai importanta lucrare din campul I si se realizeaza de regula prin metoda cu ,,mugure dormind", iar in cazul in care scoarta se desprinde mai greu se poate utiliza si metoda cu ,,mugure in placaj".

Reusita altoirii este conditionata de starea fitosanitara a portaltoiului si ramurii altoi, de epoca de executare a altoirii, de pregatirea si experienta altoitorului si de alti factori.

Portaltoiul trebuie sa se afle in plina vegetatie, iar scoarta sa se desprinda cu usurinta, in timp ce ramura altoi trebuie sa aiba lemnul copt si mugurele bine dezvoltat.

Epoca optima de altoire este cuprinsa intre 15-20 iulie si 10 septembrie, ordinea de altoire fiind in general urmatoarea: cais, par franc, cires, visin, prun, piersic, mahaleb, zarzar, gutui, corcodus, mar franc, mar vegetativ.

Lucrarile de ingrijire dupa altoire sunt:

– verificarea prinderii mugurelui, la 10-14 zile dupa altoire, mugurii
prinsi sunt turgescenti, au petiolul ingalbenit, care cade la o usoara atingere cu degetul;

– realtoirea portaltoilor, la care mugurii nu s-au prins se efectueaza
prin aceeasi metoda, ceva mai sus de locul primei altoiri;

– slabirea si desfacerea legaturii, sunt recomandate in cazul utilizari
rafiei la speciile samantoase, in timp ce la samburoase la cca. o luna dupa altoire;legaturile se desfac si apoi se refac, dar se realizeaza ceva mai lejer (cires,corcodus);

ciupirea lastarului altoi, daca acesta porneste in crestere

Protejarea mugurilor altoi peste iarna se face prin musuroire, acoperindu-i cu un strat de pamant de 3-5 cm grosime, lucrarea recomandandu-se sa se execute toamna tarziu, inainte de venirea gerurilor puternice. In iernile calde si umede, musuroiul este daunator, deoarece poate provoca putrezirea mugurelui altoi.

Lucrarile de ingrijire in campul II

Campul II urmareste cresterea viguroasa si dreapta a altoilor, eventual proiectarea si formarea coroanei: cais, piersic, prun, visin.

Campul II poate fi infiintat si cu portaltoi altoiti la masa sau cu marcote altoite in pepiniera.

Principalele lucrari din campul II sunt:

Dezmusuroitul se realizeaza primavara devreme (sfarsitul iernii -februarie) pentru a evita ,,clocirea" mugurelui in perioadele calde si ploioase.

Verificarea starii mugurelui urmareste identificarea si marcarea portaltoilor la care altoii au pierit din diferite cauze.

Indepartarea tulpinilor portaltoilor se face in scopul dirijarii sevei spre mugurele altoi si consta in scurtarea portaltoilor la 12-15 cm deasupra mugurelui altoi, in cazul culturii cu cep pentru palisare si la 4-5 mm deasupra mugurelui altoit, la cultura fara cep de palisare. Taietura se va face oblic, in spatele mugurelui altoi, iar rana se protejeaza cu mastic sau vopsea de ulei.

Plivitul lastarilor salbatici se face de indata ce apar lastari din portaltoi, prin inlaturarea cu briceagul, cosorul sau cu mana. Se plivesc lastarii aparuti deasupra si dedesubtul punctului de altoire, cu atentie pentru a nu dezbina combinatia.

Realtoirea portaltoilor neprinsi se face primavara cand portaltoii sunt in faza de umflare a mugurilor cu ramuri altoi recoltate din toamna si pastrate corespunzator in timpul ienii. Metodele folosite sunt cu ramura detasata sau cu mugur cu placaj.

Palisatul lastarilor altoi se practica la cultura cu cep, in cazul speciilor care au crestere stramba si in zonele cu vanturi puternice. Lucrarea se executa de doua ori, prima data cand lastarii altoi au 10-15 cm si a doua oara cand acestia depasesc 20-25 cm. Primul legat se face ceva mai lejer, iar al doilea ceva mai strans pentru a sigura verticalitatea. Cu aceasta ocazie se mai executa si plivitul lastarilor din portaltoi.

Ciupitul lastarilor anticipati se face cand lastarii depasesc 20 cm lungime, indepartand varfurile erbacee cu foarfeca sau briceagul. Lucrarea are drept scop asigurarea unei cresteri viguroase a lastarilor altoi si Ingrosarea acestuia, fiind contraindicate atat eliminarea totala a anticipatilor (deoarece frunzele lor normale asigura procesul de sinteza si seva elaborata necesara cresterii altoilor), cat si pastrarea lor ca atare (frunzele din varf sunt consumatoare, concurand lastarii altoi).

Proiectarea coroanei in campul II se face la toate speciile in intervalul 20 iunie 1 iulie. Lucrarea consta in ciupirea varfului erbaceu al lastarului altoi la inaltimea de proiectie a coroanei + 20-25 cm, zona in care se formeaza lastarii, viitoarele ramuri ale coroanei. Scurtarea lastarilor altoi duce la aparitia lastarilor anticipati, din care se vor alege cei necesari pentru coroana, in functie de sistemul adoptat, ceilalti urmand a se suprima sau a se ciupi.

Scosul cepului este necesar in cazul pastrarii cepului pentru palisare si se executa la mijlocul lunii iulie, cand altoiul are aceeasi grosime cu cepul si este bine sudat. Scosul se face cu cosorul sau foarfeca, bine ascutite, taind la un unghi de 45° fata de verticala.

Ranile produse se protejeaza cu vopsea de ulei, apoi se face bilonarea cu pamant maruntit si reavan pentru a sustine altoii si a asigura cicatrizarea ranilor.

Lucrarile de intretinere si fertilizarea trebuie sa asigure bune conditii pentru cresterea si dezvoltarea altoilor. Terenul se mentine afanat si curat de buruieni prin 4-5 prasile. La sfarsitul lui iunie se face o fertilizare cu azot 60-70 kg/ha substanta activa.

Tratamentele fitosanitare se fac la avertizare, in general 10-12 tratamente, in functie de specie si constatarea prezentei bolilor si daunatorilor.

Infiintarea campului II cu material saditor altoit la masa

Este o metoda prin care se reduce ciclul de producere a pomilor altoiti la un an, prin eliminarea campului I.

Altoirea la masa se realizeaza in perioada de repaus a speciilor pomicole, de regula prin metoda copulatiei simple sau perfectionate.

Dupa altoire, materialul se forteaza prin stratificare in rumegus dezinfectat cu Topsin 0,1% timp de 6-10 zile la 25°-27°C Urmeaza pastrarea materialului pana la plantare in incaperi cu temperaturi de 2°-4°C.

Plantarea in campul II se face in aprilie, ca si in campul I, dar cu atentie pentru a nu deranja altoii.

Lucrarile de intretinere sunt aceleasi ca si la tehnologia clasica.

Lucrarile din campul III al scolii de pomi

Se utilizeaza in cazul in care dorim obtinerea de pomi cu coroana formata De regula, pomii ob|inuti in campul III se preteaza pentru gospodariile populatiei, pentru aliniamente sau pentru alte locatii unde se prefera a se planta pomi cu coroana gata formata

Campul III se mai practica la nuc si castan, la cais partial si la soiurile de par altoite cu intermediar.

Lucrarile din campul III sunt:

Proiectarea coroanei se face primavara, inainte de pornirea perioadei de vegetatie. Varga se scurteaza la inaltimea de proiectie a coroanei + 20-25 cm, zona in care se vor forma lastarii viitoarelor ramuri. In locul de scurtare, altoiul trebuie sa aiba diametrul de cel putin 6-7 mm. Sub mugurele terminal se orbesc 5-6 muguri pentru a favoriza cresterea care intereseaza la formarea coroanei.

Alegerea ramurilor pentru coroana se face cand lastarii au 15-20 cm, retinandu~se atatia lastari cati necesita coroana (+ 1-3 lastari de rezerva), restul ciupindu-se sau suprimandu-se. La coroanele cu ax trebuie retinut un lastar terminal care sa continue axul coroanei.

Scurtarea lastarilor de ingrosare este necesara pentru ca acestia sa nu creasca viguros in detrimentul celor pastrati pentru coroana, dar va favoriza ingrosarea trunchiului. In luna iunie se scot la inel lastarii de ingrosare pentru ca ranile sa se poata cicatriza.

Restul lucrarilor de ingrijire sunt asemenea celor executate in campul II.

Irigarea plantatiilor de mar

Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, .s-a ajuns la concluzia că irigarea mărului presupune aplicarea de udări frecvente cu norme mici de apă, pentru asigurarea unei cantităţi optime în anumite zone ale sistemului radicular, care sunt în măsură să susţină metabolismul pomilor la un nivel ridicat. Ca urmare este indicat să se utilizeze metode de irigare localizată, la suprafaţă sau subteran, în funcţie de tipul de sol şi mai ales, de condiţiile climatice.

În livezile tinere de măr situate în zonele de stepă şi silvostepă, pentru pomi şi portaltoi vegetativi cu înrădăcinare superficială se folosesc 200-250 m3/ha apă la o udare, pentru umectarea solului până la adâncimea de 35-40 cm. Pentru pomii cu înrădăcinare mai profundă se utilizează cantităţi mai mari de apă la o udare (300-350 m3/ha), pentru a se umecta solul pe o adâncime de 50-60 cm. Numărul de udări variază de la 2-3 până la 4-5 funcţie de perioadele de secetă.

În livezile pe rod se aplică 4-5 udări cu cantităţi de apă cuprinse între 400-700 m3/ha. Momentele de aplicare a udărilor sunt: înainte de dezmugurit (dacă iarna a fost secetoasă); la 15-20 zile după legarea fructelor; după căderea fiziologică din iunie, în timpul creşterii intense a lăstarilor; la 20-25 zile înainte de recoltatul fructelor şi după recoltare pentru aprovizionarea solului.

În condiţiile ecologice de NE a României, pentru optimizarea umidităţii din sol la cultura intensivă a mărului este necesară o normă de irigare de 900 m3/apă/ha pentru metoda de irigare localizată (prin picurare) şi de 1500 m3/ha pentru udarea prin aspersiune deasupra coroanei. Pentru celelalte metode (prin scurgere la suprafaţă) este necesară o normă de irigare de 2000 m3/ha administrate în minim 4 reprize mai ales în perioadele critice pentru pomi .

Cerintele marului fata de apa

Mărul este o specie cu pretenţii ridicate atât faţă de umiditatea din sol cât şi faţă de cea atmosferică. Rezultatele foarte bune în cultura mărului se obţin în zonele unde precipitaţiile depăşesc 650-700 mm bine distribuite în cadrul perioadei de vegetaţie. În condiţii de irigare mărul se comportă bine şi în zona de stepă cu precipitaţii chiar sub 500 mm.

Coeficientul de transpiraţie (cantitatea de apă necesară pentru 1 kg substanţă uscată) al mărului este de 170-300 kg fiind influenţat de umiditatea relativă, lumină, temperatură şi vânt.

Perioadele de secetă cât şi excesul de apă din sol, sunt greu suportate de măr, portaltoii franc şi cei de vigoare mare comportându-se cel mai bine în aceste cazuri comparativ cu cei de vigoare slabă.

Umiditatea optimă a soiului pentru specia măr este de 70-75% din capacitatea de câmp, iar cea relativă aerului de 70-80%. Soiurile din grupa Red Delicious necesitând valori mai scăzute pentru umiditatea relativă (65-70%). Soiurile au o comportare diferită faţă de necesarul de apă existând soiuri cu cerinţe mai mari (Pătul, Creţesc, Frumos de Borkoop, Renet de Canada, Bohmer Kaltherer, Rădăşeni) sau mai mici (Golden, Starkrimson, Jonathan) care pot suporta chiar perioade mici de secetă.

Excesul de apă este greu de suportat de către măr şi nu trebuie să depăşească 10-14 zile în perioada de repaus relativ şi 4-5 zile în timpul perioadei de vegetaţie. De asemenea, umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul unor boli foarte periculoase (rapăn), micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie împiedicând maturarea lemnului şi fructelor etc.

Soiurile de vară au nevoie de mai puţină apă decât cele de toamnă şi iarnă.

Perioadele critice pentru apă: creşterea intensă a lăstarilor şi creşterea intensă a fructelor.

Nivelul apei freatice trebuie să se situeze la 1,2-1,5 m în cazul soiurilor altoite pe portaltoi de vigoare slabă şi de 2,5-3,0 m în cazul portaltoilor viguroşi cu înrădăcinare profundă.

Cerintele marului fata de sol

Cultura mărului reuşeşte pe o gamă largă de soluri, atât ca textură (luto-argiloase, lutoase, luto-nisipoase), cât şi ca tip de sol (podzoluri, soluri de pădure, cernoziomuri, aluviuni, negre de fâneaţă), datorită în special multitudinii şi diversităţii portaltoilor.

Soiurile de măr altoite pe portaltoi vegetativi cer soluri fertile şi profunde, iar în cazul portaltoilor franc pot fi folosite şi soluri mai sărace, dar bine drenate.

Un fenomen important, care influenţează reuşita culturii mărului este cel de “oboseala biologică a solului” mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive.

În cazul plantării mărului după el însuşi se recomandă luarea tuturor măsurilor pentru a evita efectul acestui fenomen vegetativ.

Nu sunt recomandate pentru cultura mărului solurile compacte, slab aerate, cu exces de umiditate.

Alţi factori ecologici deosebiţi de importanţi în cultura mărului sunt: aerul, expoziţia terenului, relieful altitudinea şi latitudinea. Toate acestea au influenţe majore asupra metabolismului, producţiei şi calităţii fructelor (G. Grădinariu şi colab., 1998).

Expoziţia terenului preferată de măr este cea sudică, sud-estică sau sud-vestică pentru zonele colinare şi înalte şi cea vestică, nord-vestică şi chiar nordică pentru zonele de stepă. Pe pante mărul se plantează în treimea inferioară sau medie.

Tăierile de fructificare la mar

Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de particularităţile soiului, vârsta şi starea fiziologică a pomilor, încărcătura pomilor cu muguri de rod şi este obligatoriu de a se efectua anual.

Prin tăierile efectuate se urmăresc mai multe aspecte: menţinerea coroanelor în volumul proiectat, rărirea coroanelor pentru a favoriza o iluminare corespunzătoare în toată coroana, normarea încărcăturii de rod şi eliminarea ramurilor rupte, bolnave, lacome, concurente etc.

La începutul perioadei de rodire, în condiţii favorabile de agrotehnică, pomii diferenţiază un număr mai mic de muguri de rod, iar creşterile sunt viguroase. În această perioadă tăierile se vor limita la suprimarea ramurilor de

prisos, evitându-se scurtările care provoacă ramificarea, conducând la îndesirea coroanei. Creşterile anuale vor fi dirijate prin înclinări şi arcuiri în vederea garnisiri lor cu muguri de rod.

În perioada de maximă producţie pe măsură ce creşterile vegetative devin din ce în ce mai slabe şi încărcătura de rod este mare, intensitatea tăierilor creşte, predominând scurtarea elementelor de schelet, semischelet şi de rod. Prin aceste tăieri se stimulează apariţia de noi ramuri, se restabileşte echilibrul între creştere şi rodire.

Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de încărcătura pomilor cu mugurii de rod. Când aceştia sunt în exces, semischeletul se scurtează mai intens, volumul coroanei poate fi redus mult. Dacă în anii fără fructe pomii se taie intens, ei vor forma lăstari viguroşi, care diferenţiază puţin mugurii de rod. Pentru obţinerea unor producţii mari şi de calitate se consideră că pomii aflaţi în plină producţie trebuie să formeze lăstari cu lungimea de 30-40cm, la fiecare fruct să revină 30-50 frunze, iar ramurile de semischelet să fie tinere (în vârstă de 2-4 ani).

Tăierile de fructificare la soiurile standard se efectuează ţinând seama de următoarele aspecte:

– se apreciază starea fiziologică a pomilor (lungimea creşterilor, încărcătura de rod, starea fitosanitară);

– ramurile de semischelet se tratează diferenţiat la nivelul coroanei.

Din partea superioară a coroanei se elimină ramurile de semischelet viguroase cu unghiuri de ramificare mai mici de 30o, care favorizează creşterea, fiind reţinute numai ramurile de vigoare mică şi mijlocie. În partea bazală a coroanei se elimină ramurile de semischelet de vigoare mică şi se păstrează cele cu vigoare mare, oblice cu unghiuri de 30-40o. Ramurile de semischelet rămase în coroană vor fi scurtate corespunzător;

– creşterile anuale de prelungire, viguroase (50-60 cm) se reduc cu 1/3 din lungime, iar în cazul când pomii sunt supraîncărcaţi cu rod şi creşterile anuale de prelungire sunt slabe (20-25 cm), acestea se scurtează cu 2/3 din lungime. Ramurile anuale de prisos se suprimă la inel;

– ramurile de rod de pe semischelet se tratează diferenţiat în funcţie de tipul acestora şi anume: în anii cu încărcătura excesivă de muguri de rod nuieluşele şi smicele se răresc la 10-15 cm; mlădiţele cu puţini muguri de rod se răresc, iar cele cu mai mulţi muguri de rod se scurtează la 2-3 cm. Vetrele de rod se simplifică, eliminând porţiunile cu coturi şi păstrând 1-2 ramuri de rod;

– se suprimă ramurile concurente, cele cu poziţie epitonă, hipotonă şi o parte din cele laterale. Ramurile laterale care se reţin în vederea transformării lor în ramuri de semischelet trebuie să fie distanţate la 30-50 cm;

– ramurile “lacome”, care apar în perioada de maximă rodire, ca urmare a unor tăieri greşite sau datorate formării arcadelor de rodire (arcuirea ramurilor de semischelet) sunt tratate în funcţie de poziţia lor; cele care au o poziţie exterioară şi dispun de spaţiu suficient se scurtează pentru ramificare, restul se suprimă de la inel.

Cerinţele marului faţă de lumină

Faţă de acest factor, specia măr are pretenţii moderate, cu excepţia zonelor premontane unde devine ceva mai exigent. Datorită poziţiei geografice a ţării noastre (43o3şi 48o15latitudine nordică) se întrunesc condiţii normale din punct de vedere al iluminării. Cu toate acestea, o bună iluminare a coroanelor realizată prin alegerea formei optime, corelarea distanţelor de plantare cu habitusul pomului, amplasarea în teren a parcelelor şi a rândurilor, conduce la obţinerea unor fructe de calitate superioară, cu un surplus de substanţe biochimice şi o colorare mai intensă.

Cerinţele mai mari faţă de lumină ale mărului se înregistreză la înflorit şi în ultimile 3-4 săptămâni înainte de recoltare.

În condiţii de lumină insuficientă pomii sunt mai sensibili la atacul unor boli şi dăunători, mai puţin rezistenţi la iernare, se degarnisesc iar fructele au o calitate inferioară.

Indicele foliar al mărului este cuprins între 2,2 şi 6,1 şi este considerat foarte mic, comparativ cu alte specii, în special cereale.

Sistemul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare astfel:

– în plantaţiile extensive de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare fotosintetic active este de 1,26-1,31%, iar producţia de 17,6-18,5 t/ha:

– în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (k) este sub mediu 1,64-1,90% iar producţia fiind de 23,7-30 t/ha;

– în plantaţiile superintensive, k=2,082% ceea ce corespunde unei valori medii precum şi unei recolte de 36,3-37,5 t/ha (V.I. Babuc 1992).

O bună iluminare corespunde formelor de coroană zvelte cordon, fus etc. şi celor aplatizate. Formele de conducere şi celelalte elemente tehnologice trebuie să asigure un nivel de interceptare şi distribuire a luminii egal cu necesarul fiziologic al plantei (cca. 700 Kmol m2s-1) şi nu mai mare. Acesta este punctul de saturaţie al speciei măr care se corelează cu cel de compensare.

Excesele de lumină la această apecie, pe lângă faptul că sunt inutile, pot avea chiar efecte negative, inducând în condiţii de deficit hidric închiderea stomatelor şi reducerea schimbului de gaze iar în caz de exces hidric intensificarea transpiraţiei.

Experienţele proprii ne-au demonstrat că tăierile “în verde” influenţează pozitiv receptarea luminii şi implicit calitatea fructelor.

Particularitati tehnologice in cultura caisului

La cais se impune mai mult ca şi la celelalte specii folosirea materialului săditor de un an cu coroană formată sau vergi. Plantarea se recomandă să se facă toamna imediat după căderea frunzelor la distanţe de 4 – 4,5 m între rânduri şi 3,5 – 4,0 m între pomi pe rând. Până la intrarea pe rod se va urmări temperarea creşterilor vegetative şi favorizarea coacerii lemnului în cea de a doua jumătate a perioadei de vegetaţie. Continue reading Particularitati tehnologice in cultura caisului

Fertilizarea plantatiilor de mar

Fertilizarea în plantaţiile de măr presupune şi o analiză a factorilor care condiţionează absorbţia elementelor minerale de către rădăcini.

În prezent, există o serie de elemente care permit conceperea mai raţională a tehnicii de fertilizare, luând în considerare variabilele pe care tehnicile de cultură şi irigaţia le introduc în actualele sisteme culturale. Continue reading Fertilizarea plantatiilor de mar

Pătarea cafenie a frunzelor, fructelor şi rapănul merilor

Venturia inaequalis

Prima descriere a bolii a fost făcută de către botanistul suedez E.M. Fries. În prezent ciuperca este răspândită în toate ţările unde se cultivă mărul. La noi datorită pierderilor mari de recoltă, atât cantitative cât şi calitative, pătarea cafenie şi rapănul merilor este considerată ca una dintre cele mai periculoase boli ale mărului. Continue reading Pătarea cafenie a frunzelor, fructelor şi rapănul merilor

Materialul săditor in cultura marului

Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care beneficiază de cea mai largă gamă de portaltoi. Portaltoii folosiţi au fost descrişi în subcapitolul 2.2.

Pentru obţinerea de pomi cu vigoare mijlocie şi mare, mărul se altoieşte pe portaltoi franc sau vegetativ de vigoare mare care dau rezultate bune pe terenurile în pantă, slab fertile. Continue reading Materialul săditor in cultura marului

Originea şi aria de raspandire a marului

Centre de origine ale speciilor de Malus sunt arealele geografice cuprinse între Caucaz, Turkestan, Altai, Pamir până în China şi Japonia. Există câteva specii originare din America de Nord: Malus fusca Schneid, Malus ioensis, Brit, Malus coronaria Mill, Malus angustifolia Michx. Centrul genetic cel mai important pare a fi Asia de sud – vest (Vavilov 1951).

Cultura mărului acoperă întreaga zonă temperată, cuprinsă între 30-60o latitudine nordică şi 30-70o latitudine sudică precum şi unele zone restrânse subtropicale.

Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a condus la crearea unor soiuri adaptate celor mai diverse zone. Astfel, se întâlnesc plantaţii de măr atât în Siberia şi Nordul Chinei, unde temperatura coboară frecvent până la – 40oC, reprezentate de soiuri ca: Anna, Primicia, Princesa, Galicia etc, cât şi în Algeria, Libia, Egipt, Brazilia, Mexic, Africa de Sud etc unde temperaturile ridicate din timpul iernii fac să nu fie asigurat “necesarul de frig” cu consecinţele cunoscute.

În prezent, mărul se cultivă în 84 de ţări, din care 35 în Europa, 25 în Asia, 8 în America de Nord, 8 în America de Sud, 8 în Africa şi 2 în Oceania.

Suprafeţele cultivate cu măr au oscilat în perioada 1996-2000 în jurul valorii 7 milioane hectare, fiind într-o tendinţă de creştere, mai ales, pe seama continentelor Asia şi Africa.

Producţia de mere media anilor (1996 – 2000) se cifrează la 60 milioane tone, cunoscând o tendinţă permanentă de creştere. Astfel, în 1950 se produceau în lume 13,5 mil. tone (fără URSS), în 1970, 28 mil. tone, (fără URSS), în 1990, 40 mil. tone (fără URSS), în 2000 peste 60 mil. tone.

În România mărul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000) de pe care se obţine o producţie de circa 600000 tone. Principalele judeţe producătoare sunt: Argeş, Suceava, Mureş, Maramureş, Dâmboviţa, Iaşi, Cluj, Bihor, Bistriţa Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea.

Se constată că la noi în ţară mai mult de jumătate din producţie se realizează în 10 judeţe iar ponderea se întâlneşte în sectorul privat.

Comerţul internaţional cu mere (Anuar FAO, 1999) are valori semnificative, ajungând la peste 5 mil. tone, cu o valoare de peste 3,5 miliarde de dolari.

Ingrijirea recoltelor de mar

Pentru obţinerea unor fructe de calitate şi cu capacitate bună de păstrare este necesar să se intervină prin anumite lucrări care să normeze încărcătura de rod, să prevină căderea prematură a fructelor şi să reducă apariţia unor deranjamente fiziologice în perioada postrecoltă.

În cultură există soiuri care îşi autoreglează singure încărcătura de rod, prin căderea fiziologică şi la care nu trebuie intervenit decât prin tăieri.

Rărirea manuală se efectuează din faza de boboci florali sau flori scuturate până la cea de fructe legate (cu diametrul până la 1 cm). Această rărire timpurie influenţează pozitiv calitatea producţiei şi stimulează diferenţierea mugurilor. Rărirea mai tardivă, când fructele au 3-4 cm diametru, influenţează pozitiv calitatea recoltei însă are efecte minime asupra diferenţierii mugurilor micşti. Se mai poate efectua o rărire tardivă cu dublu efect: obţinerea de fructe cu calităţi superioare şi valorificarea industrială a celor rărite.

Toate aceste metode de rărire manuală se practică din ce în ce mai puţin în plantaţiile industriale, datorită consumului excesiv de forţă de muncă.

Rărirea mecanică constă în distrugerea unei părţi din flori sau fructe prin lovituri mecanice succesive cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub presiune, scuturătorul cu aer comprimat Stormas, vibratorul portativ Homelite cu 1000-1500 vibraţii pe minut (la 30-40 zile după înflorit) – după Costa, 1974. Epoca optimă pentru această intervenţie este când fructele au diametrul de cca. 20 mm. Înaintea răririi mecanice se elimină ramurile pendente care resimt mai slab vibraţiile.

Prin această metodă se reduce timpul de lucru cu 8-10% (Baldini, 1986). Şi această metodă este greu de realizat, iar rezultatele nu sunt întotdeauna cele aşteptate ceea ce face să se folosească tot mai puţin.

Rărirea chimică este cea mai modernă, mai eficientă şi mai ieftină dintre toate metodele. Această metodă se aplică la măr atât florilor cât şi fructelor şi constă în efectuarea a 1-2 stropiri.Prima în timpul înfloritului iar următoarea la 14-21 zile. În acest sens se utilizează substanţele D.N.O.C., NAD sau Carbaryl. Există şi alte substanţe ce se folosesc tot în acest scop: Geramid, Etephan, Ethrel, Ana.

Dintre produsele româneşti, rezultate bune au dat Norchim şi Amid 80, sintetizate la Institutul de chimie Cluj Napoca de către cercetătoarea Teodora Panea. Experienţele s-au efectuat cu mai multe soiuri de măr la S.C.P.P. Iaşi (G. Grădinariu, M. Istrate, 1994, 1995), ajungându-se la câteva concluzii importante:

– nu toate soiurile “răspund” identic la răritul chimic (cel mai sensibil şi cu rezultate contradictorii s-a dovedit a fi soiul Starkrimson);

– dozele aplicate trebuie să fie diferite, funcţie de soi şi încărcătura de fructe (tabelul 7);

– condiţiile climatice din momentul aplicării influenţează hotărâtor efectul tratamentului;

– aplicarea răritului chimic se va efectua numai după cercetări atente, cu mult discernământ, deoarece s-a constatat o oarecare fitotoxicitate mai ales la pomii şi frunzele tinere.

 

O altă substanţă care a dat rezultate în răritul fructelor la specia măr este şi acidul alfanaftilacetic (Rodofix). Acesta se aplică atunci când fructul central din inflorescenţă are un diametru de 10-14 mm.

Se recomandă a se folosi acest produs numai atunci când naftilacetamida nu se poate aplica din cauza timpului neprielnic, de exemplu.

Planul de combatere a bolilor si daunatorilor la specia prun

Prunul este specia pomicola care este atacata de numeroase boli si daunatori care produc pagube insemnate, indeosebi fructelor. Intre acestea, cele mai mari daune sunt produse de boli virotice ca plumpox (varsatul prunului sau sharka), piticirea prunului (prundwarf), patarea inelara necrotica (prunus ring spot), declinul prunului (plum decline), mozaicul liniar (plum pseudopox) etc. Continue reading Planul de combatere a bolilor si daunatorilor la specia prun

Intreţinerea solului pentru cultura marului

Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol, porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc. şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii acesteia.

Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţiile intensive şi superintensive, din zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea intervalelor dintre rânduri, combinată cu lucrarea pe rândul de pomi. În cazul înierbării intervalelor se aplică 4-6 cosiri, iar iarba rezultată se lasă ca mulci.

Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenurile fără pericol de eroziune, sistem în care mobilizarea solului se face prin lucrări superficiale până în luna august, după care se lasă să se înierbeze intervalele.

În livezile clasice situate pe pante nemecanizabile solul se lucrează în copcă la 20-25 cm adâncime toamna, iar în perioada de vegetaţie se aplică 2-3 praşile.

Erbicidarea pe răndurile de pomi este o soluţie de perspectivă. Se erbicidează o fâşie lată de 1-2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat.

Pentru plantaţiile superintensive se poate folosi şi sistemul de mulcire a solului fie cu materiale organice (iarbă, paie, rumeguş neutru etc.) sau sintetice (folii, ţesături etc.).

Pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului din ţara noastră se recomandă folosirea benzilor înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă cele mai moderne tehnologii din ţări cu pomicultură avansată recomandă covorul înierbat pe întreaga suprafaţă pentru obţinerea fructelor de calitate superioară.

Ogorul lucrat, pe lângă avantajele cunoscute, prezintă multe dezavantaje atât tehnologice, cât şi bio-pedologice şi fizico-mecanice. Această metodă se recomandă în zonele aride, neirigate etc.