Category Archives: Flori de casa si gradina

Adiantum sau Parul femeii

Zona de origine a adiantum-ului este indeosebi in zonele tropicale si subtropicale; numle sau stiintific inseamna ca nu este umdezit de apa. Frunzele delicate, in forma de pana, au petioli subtiri, stralucitori, de culoare negricioasa. Pe cat de delicata pare aceasta planta de talie mica, pe atat de sensibila este; cel mai bine ii merge in sere sau in gradini de ferigi. Continue reading Adiantum sau Parul femeii

Adenium Obesum sau Trandafirul desertului

Aceasta planta otravitoare din regiunile aride ale Africii isi trage numele dupa orasul Aden. De fapt, trandafirul desertului este o planta suculenta. Dar de obicei se altoieste pe planta de oleandru, cu care se inrudeste, pentru a eficientiza cresterea si inflorirea; plantele din aceasta specie se recunosc dupa cresterea diferentiata in grosime a celor doua parti ale plantei. Aceasta planta neobisnuita infloreste in toate culorile de la roz deschis, violet pana la purpuriu; exista si soiuri bicolore.

Continue reading Adenium Obesum sau Trandafirul desertului

Pamantul potrivit pentru plantele de apartament

Constitutia solului este de exemplu de o mare importanta pentru dezvoltarea plantelor de apartament. Fiecare substrat trebuie sa prezinte anumite calitati, fara de care radacinile plantelor nu isi pot indeplini decat partial functia de absorbtie a apei si a substantelor nutritive. Continue reading Pamantul potrivit pentru plantele de apartament

Calendarul ingrijirilor la cactusi (1)

clip_image004_thumb[3]Ianuarie
In timpul iernii, majoritatea cactusilor se odihnesc, nu trebuie sa creasca; cresterea din timpul iernii, fara a avea toate conditiile indeplinite, este slaba si poate fi chiar daunatoare. Cactusii care ar trebui sa infloreasca mai devreme si nu beneficiaza de o perioada de repaos vor inflori slab sau chiar pot rata inflorirea. Repaosul inseamna reducerea totala sau aproape totala a udarii si temperaturi care sa coboare pana la 8°C. Cu cat e mai rece cu atat mai uscat trebuie sa fie solul si atmosfera.

In aceasta perioada este ideal sa ne ocupam de administrarea colectiilor: etichete, inventare, baze de date proprii, literatura de specialitate, etc. In caz ca avem semanaturi – plante tinere de sub un an, e bine sa le pulverizam in zilele insorite, avand grija ca pana seara sa fie din nou uscate. Notocactusii , Gymnocalyciumii (dintre genurile mai obisnuite) si unele Mammilarii (ca m. plumosa si m. schiedeana) pot beneficia de putin mai multa umezeala. Nu trebuie sa uitam ca Discocactusii, Melocactusii, Uebelmaniile etc. nu prea se simt bine la temperaturi mai mici de 15°C. E bine ca in timpul iarnii cactusii sa beneficieze de toata lumina pe care le-o putem da.
Februarie
Daca observam ca anumite plante se "stafidesc" putem sa le udam superficial, in zilele insorite. E foarte bine sa aerisim daca temperaturile de afara cresc peste 10°C. Trebuie sa fim permanent atenti la aspectul plantelor; e o perioada propice aparitiei paianjenului rosu; daca avem noroc, il putem observa cu ajutorul unor lupe; daca nu, vom observa efectele sale pe epiderma plantelor si va trebui sa luam urgent masurile de combatere care se impun. La sfarsitul lunii, cei care dispun de o microsera cu incalzitor pot incepe insamantarile. Plantele altoite pe portaltoi mai putin rezistenti la frig (cum ar fi Hylocereusii) si care se gasesc curent in florariile noastre, pot fi udate putin, cam la doua saptamani o data. Este o luna buna pentru transplantari; aceasta operatie trebuie pregatita din vreme; amestecul de pamant trebuie adus la temperatura pamantului din ghiveci, vechiul substrat trebuie sa fie uscat, vasele noi trebuie dezinfectate, plantele proaspat transplantate trebuie asezate in locuri insorite. Sa nu uitam de aerisirile din timpul pranzului, in zilele insorite, o ora sau doua.
Martie
Luna potrivita pentru transplantari. Trebuie sa ne asiguram ca plantele ce vor fi transplantate au pamantul uscat. Dupa transplantare trebuie asezate in aceeasi pozitie fata de soare sau de sursa de lumina. Plantele care au boboci florali vor fi transplantate dupa ce termina inflorirea. Nu trebuie sa uitam: curatenia ne poate salva de la multe necazuri ulterioare; multa lumina si aer curat raman factorii cei mai importanti. Sa nu exageram totusi, in zilele prea insorite e bine sa protejam plantele cu o folie protectoare transparenta.
Trebuie sa fim atenti la plantele altoite; daca s-au trezit la viata trebuie sa le asiguram conditiile de crestere: umiditate, temperatura, lumina. Daca in anul anterior am semanat specii care se "cer altoite" pentru o mai buna crestere sau pentru a putea supravietui pur si simplu in conditiile tarii noastre, e bine sa incepem sa pregatim plantele portaltoi potrivite.
Aprilie
Este luna in care majoritatea plantelor sunt in crestere mai mult sau mai putin; unele chiar infloresc sau au boboci florali. Este luna in care plantele pot fi scoase in aer liber, daca temperatura o permite; trebuie sa fim atenti ca noaptea sa nu inghete iar ziua sa nu fie arse de razele soarelui. La plantele inflorite putem realiza noi polenizarea in lipsa insectelor, care, oricum, ar putea concura la obtinerea unor hibrizi. Si in aceasta luna putem continua transplantarile.
Mai
Este cea mai buna luna in care putem semana in spatii neincalzite artificial, profitand de lumina si caldura soarelui. Se pot face in continuare transplantari ale plantelor care deja au inflorit. Dupa mijlocul lunii se pot transplanta plante direct in solul de afara, cu conditia sa alegem bine locul (sa nu balteasca apa de ploaie si sa aiba iluminarea potrivita genului respectiv) si sa pregatim amestecul de pamant corespunzator. In aceasta luna putem face si taieturile lastarilor ce vor fi folositi la inradacinari pentru obtinerea de noi plante sau pentru schimburi intre colectionari.

In luna mai toate plantele trebuie sa fie in plina vegetatie; udarea se poate face din plin, pana ce apa iese prin gaurile de scurgere ale ghivecelor sau, la udarea de jos in sus, pana observam ca se umezeste suprafata solului din ghiveci. Udarea de jos in sus, prin absobtie deci, se poate face in orice moment al zilei, pe cand in celalalt caz trebuie sa alegem momentul cand nu e soare direct. Daca timpul este noros, chiar ploios, udarea poate astepta. In sere, temperatura e bine sa nu depaseasca 25°C – 27°C, in caz contrar trebuie sa asiguram o ventilare suficienta. Daca timpul este insorit putem incepe altoirile. In continuare – si trebuie sa facem din asta o regula – trebuie sa fim atenti la aparitia bolilor si daunatorilor.
Iunie
Este luna pe care o asteptam tot anul, cand putem avea invitati care sa ne admire colectia. Putem face chiar cadouri, daruindu-le din plantele care li se par atragatoare si pe care le avem in plus, pentru raspandirea si promovarea acestui minunat hobby.
In aceasta luna cu siguranta toate plantele trebuie sa fie in vegetatie, in plina crestere; in caz contrar e bine sa verificam starea radacinilor, de obicei de acolo incepe necazul. Este, in continuare, o luna buna pentru altoiri, pe vreme insorita si uscata. In zilele insorite, udarea trebuie facuta din plin, nu si in zilele innorate sau ploioase (acestea trebuie sarite la numaratoare). Semanaturile, in schimb, nu trebuie sa ramana pe uscat cu nici un chip. In sera trebuie sa aerisim cat se poate de mult iar plantele de afara nu trebuie sa sufere de "sete".

Cactusul Echinopsis

clip_image001Genul Echinopsis a fost infiintat in 1837. El s-a raspandit natural in Argentina, Bolivia, Brazilia, Paraguay si Uruguay. Este inrudit cu genurile Lobivia, Pseudolobivia, Helianthocereus si Soehrensia, cu care hibridizeaza usor. In general sunt plante verzi, globulare, cu 8 pana la 30 coaste continue. Spinii sunt in mare parte uniformi, fara mari diferente intre cei centrali si cei radiali. Plantele mai batrane au tendinta de a se elonga.
In general, aceste plante nu sunt spectaculoase dar florile fac deliciul oricarui privitor, prin marimea si culoarea lor. Florile apar lateral sub forma de trompeta si uneori sunt foarte abundente. Ele pot fi diurne sau nocturne. Cele care infloresc ziua au culori de la galben la rosu, iar cele care infloresc noaptea au culori intre alb si roz, cu un miros foarte placut. Au forme identice ramanand deschise o zi (cel mai obisnuit) sau trei, in functie de specie. Se pare ca speciile care infloresc ziua sunt raspandite in regiuni mai inalte (1700 la 3500 m).

clip_image001[4]
Trebuie sa le oferim un sol bine drenant, bogat in humus. Iarna trebuie sa le asiguram o temperatura de 10 grade C si sa nu permitem uscarea completa a solului. Daca sunt expusi la uscaciune sau frig accentuat in timpul iernii, primavara ies greu din perioada de odihna. In timpul vegetatiei, (de primavara pana toamna devreme) trebuie udati frecvent. Trebuie pastrati in locatii foarte luminoase, dar trebuie sa fim atenti la soarele arzator al verii, in timpul pranzului, care ne poate arde planta daca nu o protejam.
Plantele acestui gen se pot obtine foarte usor din seminte si vor incepe sa infloreasca dupa varsta de patru ani. Lastarii care au tendinta sa creasca in numar mare si carora le cresc radacinile chiar in timp ce sunt inca atasati de planta mama sunt folositi pentru inmultire. Personal prefer sa curat acesti lastari pe masura ce se formeaza, dar este numai parerea mea.
Cateva specii mai cunoscute sunt:
E. ancistrophora este originara din Argentina si are inaltime relativ mica (5 pana la 8 cm). Ea infloreste ziua si are flori albe de 12-16 cm. E. arachnacantha creste in Bolivia. Este un cactus foarte mic, pana la 4 cm, cu flori diurne, aurii pana la portocalii. E. arachnacanta v. torrecillasensis este o varietate a celui anterior si are flori rosu-carmin. E. aurea este din Argentina. Ea poate ajunge la 7 cm diametru si are flori galbene, diurne. E. calochlora este originara din Brazilia. Are diametru de 6-9 cm si ne incanta cu flori albe, nocturne. E. calorubra (Bolivia) este o specie de talie relativ mare, (pana la 14 cm in diametru). Florile ajung pana 15 cm in lungime si au culori rosii-portocali cu roz-albastriu la baza.
E. cardenasiana este tot din Bolivia si poate atinge 10 cm in diametru. Are flori albastrui – rosiatice cu margini alb-verzui, diurne. E. eyriesii este o specie cu raspandire intinsa, din sudul Braziliei pana in Argentina si Uruguay. Atinge 15 cm in diametru iar florile albe se deschid dupa – amiaza si dureaza pana dimineata urmatoare. E. oxygona este originara din sudul Braziliei si Uruguay. Este probabil specia care atinge cea mai mare dimensiune: 25 cm in diametru. Florile sunt de un rosu pal, diurne si pot atinge 25 cm.
In concluzie, Echinopsisii sunt plante excelente pentru conditile din tara noastra, rezista cu putine ingrijiri si ne rasplatesc cu o multime de flori mari si colorate.

Cactusii Lobivia

Este un gen de cactusi controversat o lunga perioada de timp, mentionat prima data pe la mijlocul secolului al XIX-lea. La inceput, pentru mult timp, plantele au fost numite Echinopsis. Abia in 1922, Briton si Rose au redenumit toti Echinopsisii cu floare scurta cu numele de Lobivia, o anagrama a numelui tarii de origine – Bolivia. Mai sunt intalnite, de asemenea, in Peru si Argentina. In 1975, Walter Rausch incearca sa reorganizeze cele aproximativ 300 de specii in mult mai putine (cam 50). A fost o reducere destul de drastica, continand chiar si genurile Pseudolobivia si Reicheocactus generate de K. Backeberg, astfel ca in urmatoarea sa carte, din 1985, a redresat oarecum situatia, marind numarul de specii. A ramas totusi un aspect discutabil si in aceasta editie, in care au fost introduse in gen si unele specii de Rebutia si Acanthocalycium.

clip_image001 Lobiviile sunt plante mai degraba mici, globulare sau cilindrice, care pot creste solitare sau in grup. Florile au lungimea mai mica decat la Echinopsisii si culori stralucitoare de galben, rosu, portocaliu sau purpuriu. Pentru a inflori in primavara, au nevoie de o iarna rece (0 – 6 gr.C), uscata si insorita. Au nevoie de soare, dar sa nu uitam sa le protejam de soarele arzator al verii. In habitat ele beneficiaza (fiind mici) de protectia altor plante, iar ierburile le ofera destula protectie. Astfel, ne dam seama si de solul de care au nevoie, poros, cu pietris, nisip si pamant de telina. Udarea se face de cate ori se usuca pamantul in timpul verii, dar iana trebuie sa ne abtinem. Trebuie sa fim atenti la aparitia daunatorilor (in special paduchii lanosi), mai ales iarna. Transplantarea se face primavara sau la inceputul verii si nu se uda imediat ci dupa 3-4 zile.

Lobiviile se pot inmulti usor prin seminte si lastari (inradacineaza usor in 2-6 saptamani, in functie de specie). Formeaza foarte usor hibrizi intre specii, chiar si cu Echinopsisii si Chamaecereusii. L. cinnabarina are forma sferica de pana la 15 cm in diametru, cu 20 de coaste spiralate formate din tuberculi bombati, intre care apar areolele. Spinii maronii isi schimba culoarea in gri cu timpul. Au flori rosii de pana la 4 cm diametru si 2 cm lungime, deschise doua zile. L. argentea formeaza grupuri de 10-15 cm inaltime si diametru. Coastele tuberculate au margini ascutite inarmate cu 14 spini radiali si unul central de pana la 7 cm lungime. Areolele sunt lanoase iar florile au culori ce variaza de la alb-argintii pana la roz-lila. L. famatimensis are o forma ovala, 18-24 coaste tuberculate, acoperite cu numerosi spini albi, mici, intrepatrunsi. Florile ajung pana la 5 cm in diametru si 3 cm lungime, cu petalele exterioare variind de la crem la rosu, inchizandu-si culoarea spre centru.

Cactusul Leuchtenbergia principis

Dupa Wilhelm Barthlott (1979), acest cactus a fost cultivat in Europa inca din 1846. William Hooker a fost cel ce l-a descris in 1848, denumindu-l in onoarea lui Eugene Beauharnais, duce sau print de Leuchtenberg si fiu vitreg al lui Napoleon Bonaparte. Leuchtenbergia (cactusul agava) probabil ca este inrudita cu genul Ferocactus, obtinindu-se, pana acum, hibrizi ai celor doua genuri, numiti Ferobergia.

clip_image002 Corpul plantei este simplu, ramificandu-se de la baza cu trecerea anilor. Atinge inaltimi de 50 cm, in habitat pana la 70 cm, iar trunchiul 20 cm diametru. Se distinge prin niste tuberculi triunghiulari de pana la 12 cm lungime, care cu timpul iau culoarea gri, dupa care maro pentru ca in final sa se usuce si sa lase semne neplacute pe trunchi; aceasta face ca, desi genul este apreciat si respectat printre colectionari, sa nu fie prea des intalnit. Spinii sunt fini, papirosi, galbeni maronii; spinii radiali, 6 pana la 14, sunt rasuciti in moduri destul de ciudate; cei 1-2 centrali sunt drepti sau usor curbati, de pana la 15 cm lungime. Cam la varsta de 8 ani, florile apar in varful tuberculilor mai tineri, pe partea interioara a areolei. Ele sunt de pana la 8 cm in diametru si de culoare galben-verzui. Baza plantei se lemnifica in timp. Semintele sunt relativ mari (aproximativ 2mm diametru).

clip_image004 Multor oameni nu le vine sa creada ca aceasta planta este un cactus, datorita infatisarii sale ciudate. Forma sa speciala face ca acest gen sa fie unic printre ceilalti. In habitat – in centrul si nordul Mexicului (San Luis Potosi, Hidalgo) la inaltimi intre 1500 si 2000 m, creste raspandit pe suprafete mari, puternic inierbate. Nu este o planta dificila. Are nevoie de un pamant obisnuit de cactusi. Datorita radacinii pivotante mai lungi, are nevoie de ghivece relativ inalte. In perioada de crestere are nevoie de umezeala mai multa si nu tolereaza bine soarele puternic. E bine sa fie protejata. Iarna necesita temperaturi de pana la 5°C si aer uscat, odihnindu-se din decembrie pana in aprilie. Daca are si lumina intensa, poate avea multi lastari la baza si putem obtine plante noi prin detasarea acestora. Foarte bune rezultate are si inmultirea prin seminte.

Cactusi Lithopsii – pietricele vii

Descris pentru prima oara in 1811, acest gen este cel mai cunoscut din familia mesembriantemaceelor. Sunt clasificate 35 de specii, cu mai multe varietati. Planta este constituita din doua frunze foarte suculente unite la baza. O fanta mediana permite trecerea bobocului floral; tot pe aici se innoieste planta cu frunzele noi; primavara, frunzele vechi se departeaza pentru a lasa sa iasa frunzele noi, acestea folosind pentru crestere rezervele de hrana din frunzele vechi; frunzele vechi se golesc de resurse si se usuca, protejand de soare frunzele noi.

clip_image002
Lithopsii sunt raspanditi natural in Africa de Sud, in zone desertice (desertul Namaqua, desertul Namibiei si desertul Kalahari), pe portiunile pietroase ale vechilor rauri (acum disparute), in crapaturile solului sau pe crestele muntilor; in toate cazurile, solul este foarte drenant si aproape ca nu contine humus. Conditiile climaterice sunt extreme, cu temperaturi de 70°C la nivelul solului (30-40°C in aer) si 0°C in timpul noptii, cu cer senin in unele regiuni. Umiditatea atmosferica este mica, variind in functie de regiune. In desertul Namibiei, aflat pe coasta oceanului, umiditatea este ameliorata de ceturi; precipitatiile sunt putine, uneori mai mici de 250 mm pe an.

clip_image004
Pentru a se proteja in conditiile extreme in care se gasesc, lithopsii au adoptat cateva mijloace de supravietuire. In primul rand ei se pozitioneaza foarte jos pe sol, uneori nelasand vizibile decat suprafata frunzelor; pentru producerea fotosintezei. In aceste conditii, lithopsii si-au dezvoltat adevarate "ferestre" care filtreaza lumina, pe suprafata frunzelor; aceste ferestre, prin formele lor, ne permit identificarea speciilor. Pentru a se proteja de pradatori, lithopsii practica cu succes mimetismul, avand deseori culorile pietrelor inconjuratoare, astfel incat nu se pot vedea bine decat atunci cand infloresc. Chiar faptul ca au numai doua frunze este o adaptare; o crestere mai "extravaganta" ar insemna o risipa inutila de apa si energie.

Cand cultivam lithopsii, e bine sa ne gandim la conditiile in care cresc ei in habitatul original; nu cred ca putem sa le copiem. Aproape toate necazurile pe care le putem intampina provin din udarea excesiva si lipsa aerului proaspat in conditiile umezelii si temperaturilor scazute. Locatia ideala este o fereastra cu expunere sudica, chiar si una estica, cu cel putin 5 ore de lumina directa dimineata; la o expunere vestica va trebui sa avem grija ca razele fierbinti sa nu ii arda. Daca plantele nu au suficienta lumina se vor alungi, isi vor pierde din farmec si vor fi mult mai sensibile la udari excesive. De asemenea, in lipsa luminii plantele tind sa se inverzeasca si sa-si piarda modelul specific de pe frunze. Ei pot tolera temperaturi inalte atat timp cat au aer proaspat din belsug. Expunerea la soare plin, dupa o perioada de cateva zile noroase, poate crea multe neplaceri; e bine sa protejam plantele in astfel de situatii.

Udarea plantelor trebuie sa se opreasca la sfarsitul lui octombrie, cu exceptia L.optica v. Rubra, care infloreste mai greu daca nu este udat pana in decembrie. Trebuie sa fie lasati "pe uscat" iarna si primavara, la adapost de inghet. In aceasta perioada planta isi genereaza un nou corp, o noua pereche de frunze sau chiar isi dubleaza numarul de frunze. Atunci cand vechile frunze se vor fi uscat se va putea relua udarea, de obicei in mai . Udarea trebuie sa fie profunda si trebuie sa se permita ca solul sa se usuce complet intre doua udari. Apa de udare ideala este apa de ploaie, dar in lipsa putem folosi apa de la robinet pastrata cateva zile intr-un vas deschis. In serile fierbinti de vara, apa trebuie sa aiba 25°C. Udarea depinde si de marimea ghiveciului, insa atat timp cat planta nu se "increteste" nu trebuie sa ne facem griji in privinta udarii. Trebuie sa ajungem, prin observare si experienta, la un echilibru: prea putina apa – planta se va "sfriji", cu tendinta de a "intra in pamant", prea multa apa – planta va putrezi sau , in caz fericit, va produce frunze noi intr-o perioada gresita a anului; in acest caz trebuie oprita udarea pana se vor consuma substantele hranitoare din vechile frunze. Pe timpul verii, planta intra in repaos, udarea se va face sporadic, urmand a fi reluata la sfarsitul lui august.

Resturile de frunze sau flori este bine sa fie indepartate cu atentie folosind o mica foarfeca. Pamantul in care ii cultivam trebuie sa fie asemanator cu cel al cactusilor, cu un plus de nisip si pietris marunt, foarte drenant. Ghivecele e bine sa fie de 6-7 cm adancime. Intr-un vas e bine sa puneti mai multe plante, inconjurate de pietricele mici, colorate, pentru un aspect cat mai placut. Inflorirea are loc in septembrie-decembrie; daca udam in aceasta perioada, riscam ca bobocii aparuti sa nu mai infloreasca. Florile sunt albe sau galbene, mai rar oranj sau rosii (L.verruculosa "Rose of Texas"), de 2-4 cm diametru, usor parfumate. Dureaza mai multe zile iar fructul care urmeaza (daca polenizarea a fost efectuata) se deschide usor in timpul ploilor sau daca il udam accidental, astfel sunt imprastiate semintele microscopice.

Inmultirea se face foarte usor din seminte, asemanator cactusilor. Transplantarea se poate face la 3-4 ani, cu mare atentie la radacinile foarte fine si foarte multe, ce impanzesc tot ghiveciul, primavara. In concluzie, lithopsii reprezinta plantele ideale pentu intocmirea unei colectii; statura mica, cresterea inceata si compacta, culorile multiple, ne dau posibilitatea ingrijirii unei colectii intr-un spatiu redus.

Cactusul Gymnocactus

Gymnocactus si Ortegocactus sunt adesea grupate impreuna in expozitii si colectii, datorita marimilor similare si conditiilor de crestere asemanatoare. Ortegocactus este un gen monotip din Oaxaca (Mexic). Gymnocactus este un gen cu putine specii, cu plante relativ mici (maxim 20 cm inaltime si 8-9 cm diametru) raspandite in centrul si nord-estul Mexicului. Speciile acestui gen au fost cam "instabile" din punctul de vedere al clasificarii, in ultimul timp observandu-se o trecere a acestora atat in genul Neolloydia cat si in genul Turbinicarpus.

clip_image001

Gymnocactusii nu sunt greu de crescut. Au nevoie de lumina foarte puternica si sunt sensibili la udare excesiva. Se spune ca provocarea, pentru colectionar, nu este de a-i creste ci de a-i creste cum trebuie. In natura, aceste plante cresc in crapaturile stancilor, pe supafete stancoase. Cresc deci in soluri in care singura materie organica provine din resturile de frunze batute de vant si care ajung sa fie oprite de spinii acestor cactusi, pentru ca mai apoi sa se depuna in crapaturi, hranind radacinile. Asa ca solul de cultura trebuie sa fie in foarte mare proportie mineral, cu putina argila. In general, gymnocactusii sunt plante globulare sau scurt cilindrice, de culoare verde-albastrui, cu 13-20 coaste spiralate, dizolvate in proeminente piramidale, areole lanoase albe, spini subtiri albi, gri sau maro deschisi, flori roz violaceu, albe sau purpurii.
Gymnocactus beguinii este o specie cu cateva forme, in general fiind plante mici, solitare, cu corpul verzui ascuns de spini densi, albi-gri. Gymnocactus subterraneus este din Tamaulipas Mexico. Asa cum ne sugereaza numele, in natura, o mare parte din corpul sau este subteran sau ascuns in crapaturi. Are o radacina groasa si este foarte sensibila la umezeala. Corpul verde inchis este acoperit cu spini albi (cei radiali) si negri (spinul central). Nu masoara mai mult de 2-3 cm in diametru si inaltime, adesea putin alungiti. Florile sunt roz pana la purpuriu deschis, aproape la fel de mari ca si planta. Exista o varietate in Zaragoza, Nuevo Leon: Gymnocactus subterraneus v. zaragosae – care creste pe peretii aproape verticali ai unor stanci de gips.

Gymnocactus viereckii este o alta specie din Tamaulipas. Aceasta specie lastareste bogat. Este o planta aratoasa, cu spinii radiali albi, areolele lanoase iar spinul central negru. Corpul este mai globular decat la Gymnocactus subterraneus. Gymnocactus knuthianus a fost denumit astfel in cinstea contelui F. M. Knuth din Knuthenborg in Bandholm (Danemarca). Se poate spune ca este o "necesitate" a oricarei colectii. Are un corp sferic sau scurt cilindric, de obicei ramane solitar si cu greu ajunge la 9-10 cm diametru la maturitate. Este partial "ascuns" de spinii radiali intrepatrunsi si curbati pe planta. Infloreste relativ tanar, iar in habitat bobocii se pot observa inca din decembrie, pentru ca florile roz sa apara in martie. In conditii de sera, la noi in tara  intotdeauna infloreste in octombrie-noiembrie. Iarna e bine sa nu ajunga la temperaturi mai mici de 10°C.

Cactusul Escobaria

Escobaria este un gen cu o mare arie de raspandire: din Canada (British Columbia) pana in Mexic (Chihuahua, Durango, etc.). Creste pe terenuri foarte variate, unele expuse in plin soare, printre stanci (caz in care au spini foarte densi) sau la umbra altor plante. La asa areal este normal sa existe multe specii si varietati. Continue reading Cactusul Escobaria

Cactusul Coryphantha

Coryphanthele sunt plante de marime mica, medie sau scurt columnara, raspandite in Mexic si sudul Statelor Unite. Corpul lor nu este caracterizat de coaste ca in cazul majoritatii cactusilor ci prin niste tuberculi, aranjati in spirale. Numarand aceste spirale in sensul miscarii acelor de ceasornic si apoi invers, se observa o relatie constanta intre numerele lor, asa-numita serie a lui Fibonnaci. Continue reading Cactusul Coryphantha

Cactusul Astrophytum

Speciile genului Astrophytum sunt des intalnite in colectii, datorita formelor interesante de “stea”, florilor mari, stralucitoare  si datorita usurintei cu care se cultiva. Plantele sunt globulare cand sunt tinere, urmand sa devina columnare in timp. Se spune ca o varsta de 100 de ani nu este ceva deosebit pentru un Astrophytum ornatum. Caracteristice acestor cactusi sunt petele mici cu puf alb, pe epiderma, care ajuta la pastrarea apei si chiar la camuflaj, alaturi de spini. Provin din zone bine determinate, separate pentru fiecare specie. Continue reading Cactusul Astrophytum

Cactusul Gymnocalycium

Gymnocalycium este un gen format din aproximativ 70 de specii sudamericane. Aria de raspandire naturala cuprinde in principal Argentina, o parte din Uruguay, Paraguay, sudul Boliviei si o parte din Brazilia. Cele mai multe specii sunt globulare, mai degraba mici, intre 4 si 15 cm diametru. Sunt plante des intalnte in colectii datorita faptului ca infloresc relativ timpuriu (la 4 ani dupa insamantare chiar) si pentru ca se ingrijesc relativ usor.

Florile pot fi albe, argintii, roz, rosii, galbene, in general stralucitoare si relativ mari in comparatie cu alti cactusi. Numele genului vine de la faptul ca bobocii florali apar “goi”, fara perisori sau spini ca in cazul altor genuri de cactusi. Pentru a inflori plantele au nevoie de cel putin jumatate de zi de lumina directa. Cu toate acestea sunt sensibili la razele puternice, avand nevoie de o umbrire partiala. Chiar in habitat, de obicei ii intalnim in locuri protejate de lumina puternica, adeseori in locuri inierbate.

clip_image001[4]
Radacinile sunt pivotante astfel ca ghiveciul ar trebui sa fie relativ inalt. Pamantul trebuie sa fie drenant, cu un continut mai ridicat de pamant de telina. Transplantarea e necesara la 2-3 ani, in pamanturi cu aceeasi compozitie ca cea initiala, in acest caz fertilizarea nefiind necesara. Trebuie supravegheata starea radacinilor pentru ca “atrag” paduchii lanosi de radacina. E bine sa ne protejam mainile la transplantare, unele specii avand “o frumusete” de spini, ascutiti si puternici. Nu trebuie sa folosim ghivece prea mari intrucat Gymnocalyciumii sunt sensibili la umezeala in exces si pot putrezi usor.
Pentru a nu-si pierde radacinile, iarna trebuie udati usor, cat sa nu se usuce pamantul, temperatura de iernare fiind de obicei de 10°C, rar mai coborate. In timpul verii (mai – septembrie) se uda normal. De la mijlocul lui septembrie se incepe pregatirea pentru iernare. Inmultirea se face usor, din seminte. Unele specii produc lastari care se inradacineaza usor.

Cactusul Opuntia

Este intalnit in America de Sud, America de Nord si Indiile de Vest. Acest gen cuprinde cel putin 470 de specii. Opuntiile, de obicei, cresc relativ repede in comparatie cu alti cactusi, necesita o ingrijire minima, unele fiind rezistente la frig. Unele sunt doar miniaturi, nu mai inalte de 10cm si se intind ca un covor, iar altele seamana cu adevarati copaci, de 6 – 7 metri. Florile sunt de obicei galbene, dar pot fi si rosii, portocalii sau galbene cu centrul rosu, cu un diametru de pana la 7-8 cm.

clip_image001[4]clip_image002 Ca forme, sunt destul de diversificate; unele au segmentele corpului cilindrice, altele plate sau chiar globulare, caracteristici care au creat subgenurile Platiopuntia, Cylindropuntia si Corynopuntia sau Tephrocactus. Multe opuntii sunt comestibile, intrand in componenta multor preparate pe baza de oua sau in salate. Fructele sunt de asemenea comestibile si dulci, fiind folosite ca indulcitori in unele cazuri. Multe opuntii intra in categoria plantelor rezistente la frig. O astfel de specie este Opuntia compresa, care rezista la umezeala si frig de -25°C; aceasta e usor de cultivat, tolereaza bine citeva ore de umbra pe zi si e ideala pentru climatul nostru. Alte specii rezistente sunt O. arenaria, O. fragilis, O. imbricata, O. pheacantha, O. polyacantha, O. macrcentra.

clip_image003 Opuntiile si-au castigat pe drept un loc in amenajarea gradinilor celor care indragesc cactusii, mai putin la noi in tara datorita conditiilor de clima si slabei popularizari. In Australia, de exemplu, doua opuntii sunt nelipsite din amenajarea gradinilor de flori: O. ficus-indica si O. microdasys. Opuntia microdasys are mai multe varietati si e e foarte populara ca planta de interior in tara noastra. Glochidele pot fi albe ( v. albispina), galbene sau roscate ( v. rufida ); cresc greu, nu mai mult de 1m, din segmente ovale de maxim 10cm. Varietatile galbene si rosii au si forme cristate, frumos ondulate. Infloreste vara, galben, preferand o umbrire usoara sau locatii estice, cu soare de dimineata; solul este unul normal pentru cactusi, ea fiind originara din centul Mexicului. Aspectul frumos este foarte inselator; nu este bine sa le atingem intrucat o vom pagubi de sute de spini minusculi, foarte suparatori.

In general pentru opuntii, primavara si vara trebuie sa lasam o pauza de uscare a solului intre udari. Iarna e bine sa udam opuntiile numai atat cat sa nu se “vestejeasca”; pentru a-si pastra calitatile de planta rezistenta la frig, e bine sa permitem pierderea unei parti din umezeala interna in asteptarea iernii. Plantele care au beneficiat de multa apa si substante nutritive in exces sunt mult mai sensibile si indura iarna mai greu, fiind dispuse mai usor la boli. Au nevoie de cel putin 4 ore de soare direct zilnic dar cresc destul de bine si in spatii cu lumina indirecta (genul cu pereti albi luminosi).
Iarna in general, temperaturile nocturne nu trebuie sa scada sub –3 sau -4°C, fiind necesare aproximativ 10°C pentru ca ele sa continue cresterea. Vara , temperaturile optime sunt aproximativ 20°C pentru noapte iar ziua 30°C.

Plantelor bine prinse, stabile, li se pot aplica ingrasaminte o singura data, primavara. Pentru a obtine o crestere rapida, plantelor de interior li se va schimba pamantul in fiecare primavara si corespunzator, vasul. Daca vrem sa controlam/incetinim ritmul de crestere, pentru a ne incadra in spatiul disponibil, schimbarea vasului o vom face numai in cazul in care ies radacinile prin gaurile de scurgere ale vasului sau este “inghesuiala” prea mare in vas. Inmultirea se face simplu, prin seminte sau butasi (segmente) taiati sau rupti accidental, pusi la inradacinat in sol, dupa ce li s-a permis cicatrizarea “ranilor” timp de 2-3 zile la umbra.

Cactusul Espostoa

clip_image002Desi plantele columnare nu sunt printre cele mai populare si mai potrivite pentru cultivarea in conditii de sera sau, mai rau, pe balcoane sau la fereastra, aproape toate colectiile au cel putin un reprezentant al minunatului gen Espostoa. Cele mai multe specii ale acestui gen sunt usor de cultivat iar trunchiurile acoperite cu "lana" alba fac din ele niste exponate atractive. Cresc mai greu decat alti "cerei", un factor ce le face tocmai bune pentru prezentari in concursuri, multe castigand frecvent la clasa "Cereus". Aceste specii cu trunchiul acoperit de par alb captiveaza privirile juriului, iar parul ascunde eventualele defectiuni ale corpului, care, in alte conditii, ar fi adus depunctari.

In ultimii ani, genul Espostoa include si speciile din alte trei genuri definite de Backeberg: Pseudoespostoa, Thrixanthocereus si Vatricania. Exemplarele florifere sunt rar vazute in colectiile din nordul Europei. Florile apar intr-un cefalium lateral, sau din areole modificate, in partea superioara a plantei. Cefaliumul creste in timp, o data cu planta, putand aparea chiar doua zone, pe parti opuse trunchiului. Zona de distributie naturala se intinde din centrul Peru-ului pana in sudul Ecuadorului. Plantele sunt spectaculoase, acoperind cateodata un intreg versant sau formand adevarate paduri, impreuna cu alte specii. Cele acoperite de par alb si lung sunt cu adevarat spectaculoase.

Membrii genului Espostoa sunt singurii cereoizi cu cefalium din Peru care se gasesc in vaile de pe coasta Pacificului si in vaile mai calde din interior, in estul Anzilor Cordilieri. Genul Espostoa a fost definit de Britton si Rose in 1920 si denumit astfel in cinstea lui Nicolas E. Esposto, un botanist al Scolii Nationale de Agricultura din Lima, Peru. In decursul timpului a primit si alte denumiri. Speciile de Espostoa din partile estice sunt in general mai sensibile la frig. In vaile joase, acolo unde raurile intra in zona padurilor, se poate intalni remarcabila si putin cunoscuta Espostoa calva (Ritter). Este o specie fara par, greu de recunoscut ca membra a acestui gen inainte de a-i creste cefaliumul.

Florile sunt nocturne, de obicei albe. Fructele raman ingropate in lana cefaliumului, eventual se sparg si ne dezvaluie niste seminte mici, negre, stralucitoare. Fructele au pulpa alba, dulce-acrisoare, comestibile, numite soroco sau piscol colorado. In conditiile noastre, genul Espostoa cere locatii insorite, un vas generos si o udare bogata in timpul verii. In timpul iernii este bine sa nu riscam o temperatura mai mica de 10°C. E bine sa le ferim de ploaie si praf pentru ca le strica aspectul spumos. La nevoie putem folosi un aspirator, cu grija, pentru a mai curata din praful depus in timp.
Espostoa lanata este prima planta descoperita (si clasificata ca facand parte din acest gen), de catre Humboldt (in 1823) pe valea raului Aranza din Ecuador.  Primul nume a fost Cactus lanatus. Este una dintre cele mai inalte specii ale genului, cu dimensiuni de pana la 7 m. Are cateva ramuri principale de pana la 10cm diametru, cu numeroase ramuri secundare aparute de obicei la partea superioara a trunchiului, aproape orizontale sau curbate in sus, devenind verticale la varfuri.

Are numeroase coaste (20-25, joase, de 5-8 mm), spini radiali, aciculari (4-7mm lungime, maronii), intrepatrunsi cu fire albe lungi de par si un singur spin central (galben sau maroniu pana la negru), de 2-5 cm. In apropiere de Bagria exista o padure de cactusi neobisnuit de deasa, continand in principal Browningia altissima, Armatocereus rauhii si Espostoa lanata. In colectii, este una dintre cele mai frecvent cultivate specii. In conditiile in care are destul spatiu pentru radacini, poate creste chiar 10 cm pe an. De obicei trebuie sa aiba cel putin 2 m pentru a dezvolta cefalium. Semintele sunt des intalnite in comertul de specialitate si este usor de obtinut plante prin insamantare.

Espostoa lanianuligera este o alta specie despre care Ritter zicea ca este inrudita cu E. lanata. Probabil este o varietate a acesteia. Este o planta spectaculoasa, crescand pana la 5 m inaltime, cu multe ramuri. Are spini proeminenti, de culoarea fildesului, care ies prin lana formata in jurul corpului. Localitatea de origine este Puente Crisnejas. Se poate intalni si mai la nord, in zona Balsas. Localnicii au obiceiul sa taie plantele mari pentru a aduna lana formata in cefalium, astfel ca putine plante ajung la inaltimea maxima. Espostoa melanostele creste pana la 2 m inaltime, lastarind puternic de la baza. Se gaseste pe vaile raurilor care se varsa in Pacific, intre 800-2000 m altitudine, pe o zona destul de intinsa. Este o specie foarte populara in colectii, tinerele plante fiind foarte atractive in vesmantul de par alb, lung. Chiar daca nu infloreste in conditiile noastre, si-au castigat pe deplin un loc in colectii.