1290601_salad.jpg

Sisteme de agricultura

 Sistemul agricol reprezinta un ansamblu de sectoare, tehnologii, masini si agregate tehnologice, în care solul este folosit ca principala resursa de producţie pentru culturile agricole, pomicole, viticole, legumicole, floricole ca si pentru cresterea animalelor. Structura sectoarelor poate fi diferita de la o ferma la alta. În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate, de nivelul lor de intensificare, specializare, de cantitatea si calitatea biomasei, de raporturile cu mediul înconjurator, etc., sunt practicate diferite sisteme de agricultura: durabila, convenţionala, biologica, organica, de precizie, extensiva.

a. Agricultura durabila (integrata): producţie intensiva de produse competitive, avand raporturi armonioase, prietenoase cu mediul înconjurator. Expresia întalnita frecvent “sisteme integrate”, semnifica utilizarea stiinţifica, armonioasa a tuturor componentelor tehnologice: pentru lucrarile solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor si daunatorilor inclusiv prin metode biologice, la cresterea animalelor, stocarea, prelucrarea si utilizarea reziduurilor rezultate din activitaţile agricole etc., pentru realizarea unor producţii ridicate si stabile în unitaţi multisectoriale (vegetale si zootehnice).

b. Agricultura convenţionala: intensiv mecanizata, cu produse competitive, dar care se bazeaza în mod deosebit pe concentrarea si specializarea producţiei. Diferitele componente ale sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afanarea solului este efectuata doar prin aratura cu întoarcerea brazdei, fiind urmata de numeroase lucrari secundare de pregatire a patului germinativ si întreţinere în perioada de vegetaţie. Se practica fertilizarea minerala cu doze mari si foarte mari, monocultura sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor si daunatorilor. Acest tip de agricultura a fost larg raspandit în Romania pana în 1989. Astazi, este unanim acceptat ca acest tip de agricultura poate afecta mediul înconjurator, mai ales daca diferitele componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fara a se lua în considerare specificul local: climat, sol, relief, condiţiile sociale si economice, care determina nivelul de vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţa de diferitele procese de degradare chimica, biologica, fizica a mediului (Codul bunelor practici agricole-2002).

c. Agricultura biologica: mediu intensiva si astfel mai puţin agresiva în raport cu factorii de mediu, cu rezultatele (produse) agricole mai puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ.

In raport cu mediul inconjurator acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor si daunatorilor sunt de preferinţa biologice, totusi sunt acceptate si doze reduse de ingrasaminte minerale si pesticide. Pentru controlul calitaţii produselor este necesara certificarea tehnolgiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o piaţa speciala.

d. Agricultura organica: se deosebeste de cea biologica prin utilizarea exclusiva a ingrasamintelor organice in doze relativ ridicate, aplicate in funcţie de specificul local, cu predilecţie in scopul fertilizarii culturilor si refacerii pe termen lung a starii structurale a solurilor, degradata prin activitaţi antropice intensive si/sau datorita unor procese naturale.

e. Agricultura extensiva cu inputuri reduse: de subzistenţa, cu o producţie slab competitiva. Poate afecta intr-o anumita masura mediul inconjurator, inclusiv calitatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutriţie.

Ingrasamintele minerale si alte substanţe agrochimice (erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic utilizate, sau aplicate doar in cantitaţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol). De asemenea, hibrizii si soiurile performante nu sunt raspandiţi pe scara larga. Acest sistem este practicat si in Romania de catre producatorii individuali.

f. Agricultura de precizie: cea mai avansata forma de agricultura, care este practicata chiar si in cele mai dezvoltate ţari ale Uniunii Europene si SUA pe suprafeţe mai restranse, avand la baza cele mai moderne metode de control a starii de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea in optim a tuturor componentelor tehnologice si astfel un control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.

Sistemele agricole sunt strans legate de condiţiile economice, sociale si de mediu. Soluţionarea acestora este cea mai importanta conditie pentru introducerea si promovarea agriculturii durabile (Codul bunelor practici agricole-2002).

Alegerea sistemului de agricultura este conditionata de nivelul dotarii tehnice, nivelul de cunostinte profesionale, dar si de mentalitatea, educatia in general, ca si de respectul pentru natura, pentru mediul inconjurator al tuturor celor care lucreaza in acest domeniu.

Pentru caracterizarea diferitelor sisteme de agricultura sunt utilizate criteriile urmatoare:

· cantitatea si calitatea productiei;

· costuri rezonabile de productie pentru produse competitive;

· stabilitatea productiei de la an la an, pe sectoare, ferme si terenuri agricole;

· raporturi armonioase cu principalele resurse naturale (sol, apa, fauna, flora, relief),imbunatatirea, ameliorarea si consevarea acestora pentru generatiile viitoare;

· specializarea si structura productiei agricole trebuie sa fie flexibile, adica sa posede capacitatea de a reactiona la schimbarile pietii privind cererea si oferta;

· raport echilibrat pe termen lung intre cerintele economice, ecologice si sociale.

Agricultura durabila contribuie si la rezolvarea unor probleme sociale a zonelor rurale:ocuparea fortei de munca, dezvoltarea infrastructurii, conservarea si imbogatirea patrimoniului cultural, dezvoltarea retelei de drumuri si comunicatii(Nicoleta Mateoc-Sirb,2002).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *